Lucruri ce numai la noi se poate intampla

În România, există aproximativ 50.000 de copii cu dizabilităţi monitorizaţi de autorităţi. Dintre aceştia, 27.000 învaţă în cele 187 de şcoli speciale, iar restul în şcoli generale. Deşi ar trebui să existe cam 2000 de profesori de sprijin, numărul acestora este insuficient: 800-900.

ţinuţi departe de şcoli

Cum poţi merge la şcoală dacă, pentru a intra în clădire, ai nevoie de rampă? De pe ce programă să înveţi dacă, în realitate, ai nevoie de programe speciale, de profesori de sprijin, de personal specializat? Cum să îţi faci prieteni printre copiii „normali”, dacă ei te percep ca fiind diferit?

Mii de copii şi părinţi trebuie să găsească, în fiecare an, răspunsul la aceste întrebări. Şcolarizarea copiilor cu dizabilităţi reprezintă încă pentru învăţământul românesc o problemă crucială. 82% dintre aceştia frecventează şcoala, 3,9% au abandonat-o, iar 6% nu au fost niciodată într-o sală de clasă.

Deşi 66% dintre ei spun că se descurcă bine şi foarte bine, doar 13% apreciază că ştiu să citească foarte bine, în timp ce 36% declară că nu ştiu deloc.

Aprecierile profesorilor sunt, însă, mult mai negative. 55,7% dintre aceştia consideră că rezultatele copiilor cu dizabilităţi sunt slabe şi foarte slabe. În ceea ce priveşte actul educativ propriu-zis, elevii cu dizabilităţi simt nevoia, în proporţie foarte mare - 69%, de a avea un profesor de sprijin.

Dacă 78,4% dintre copii spun că merg la şcoală pentru a acumula cunoştinţe, pentru 18,4% mersul la şcoală e legat de nevoia de a fi cu alţi copii. 93% dintre copii spun că au prieteni, deşi aceştia sunt mai degrabă vecini, rude sau alţi copii cu dizabilităţi.

O confirmare a acestui lucru este şi faptul că 70% dintre ei stau, în timpul liber, singuri sau cu familia. Una dintre problemele care trebuie depăşite este şi mentalitatea unor părinţi, care încă sunt de părere, în 36,1% dintre cazuri, că învăţământul special ar fi mai potrivit pentru copiii lor, în locul învăţământului de masă. 8,6% consideră că ar fi de preferat un profesor la domiciliu.

Uneori, însă, alegerea este făcută şi din cauza şcolilor. 15% dintre părinţi au mărturisit că au avut probleme când au vrut să îşi înscrie copiii în şcolile normale: atitudinea negativă a personalului, lipsa de informaţii şi de facilităţi pentru deplasare în şcoli şi chiar atitudinea celorlalţi elevi.

Părinţii ar vrea, pentru copiii lor, programe adaptate, îmbunătăţirea accesului fizic în şcoli, cadre didactice pregătite, profesori de sprijin, un mediu mai prietenos în şcoli, sensibilizarea celorlalţi elevi şi o implicare crescută a autorităţilor.

Şi cadrele didactice au propuneri în acest sens. Surprinzător, acestea recomandă îndrumarea copiilor spre şcoli speciale sau clase separate, probabil din dorinţa de a scăpa de dificultăţile din timpul orelor. Cum văd autorităţile aceste probleme?

În general, dau vina una pe cealaltă: primăria acuză direcţia pentru protecţia copilului, care acuză inspectoratul, care, la rândul său, acuză primăria. Autorităţile au dezvăluit şi faptul că mulţi copii cu dizabilităţi nu sunt luaţi în evidenţe.

Motivele neşcolarizării, prezentate de autorităţi, sunt: gradul ridicat al dizabilităţii, lipsa resurselor financiare, dezinteresul părinţilor, lipsa cadrelor didactice, locurile limitate din şcoli. O altă problemă este dificultatea cu care copiii trec din învăţământul special în cel de masă. Ţinând cont de faptul că la 5 copii este un profesor, sunt cazuri în care acesta nu vrea să dea un copil, pentru a nu-şi pierde pâinea.

Atunci când merg, însă, la şcoală, copiii cu dizabilităţi au rareori rezultate bune